Back in business

Ohoho, dragii mei, că de când nu ne-am mai auzit pi aicea, pe la blog, se făcu primăvară, ce să mai, e vara de acu’ încolo…

 Acuma e drept că şi eu am tras chiulu’ cât am putut da’ ce vreţi, am fost ocupat, foarte ocupat, pe cuvânt trebuie să mă credeţi, să vedeţi ce şi cum, mi-am luat nişte pământ "în parte", după cum e obiceiul pe la noi, niciun gospodar adevărat nu se multumeşte doar cu bucata de arătura proprie şi personală, ci mai ia încă vreo câteva hectare în arendă, după putere, dacă se simte în stare, bine, daca nu, se duce la crâşmă să dovedească alt gen de putere, nu financiaro-burghezo-moşierească, despre care am vorbit un pic mai sus...

 Deci, revin, am vorbit cu coana Lisaveta de la Castelul Windsor să-mi dea pajiştea aia mare din faţa conacului dânsei, să pun şi eu nişte răsaduri cu ceapă şi praz (apropo de praz, or să-mi sară toţi oltenii în cap, când o sa citească următoarele rânduri,  însă prazul nu e prăjitura lor tradiţională, englezii o consumă din orice pozitie, la orice masă a zilei, si in orice loc, la restaurant sau acasă, ba chiar mi-aduc aminte că în pelerinajele mele prin cartierul Peckham parcă am văzut un afro-britanico-european – notaţi, vă rog, ce „ political correctness” sunt, chiar luaţi lecţii, nu vă jenaţi, chiar vă rog- , un cetăţean mic şi negru, cu o bucată de praz în mână înfulecând cu graţie din el, da’ se poate să mă fi înşelat, poate era doar un oltean pripăşit prin Londra aia, săracul se întorcea acasă după o zi grea de muncă şi o fi găsit legătura aia de praz la piaţă, la „fresh market”, şi nu s-o mai fi putut abţine până acasă).

 Aşa că, revin din nou, după cum spuneam, am luat bucata aia de pamânt "în parte", că tot stătea pârloagă, şi deja i-am trasat coordonatele (am şi eu o mare calitate, sunt un bun organizator), în faţă pun ceapă, praz, usturoi, lobodă (ca să adeverească vorba noastră strămoşească, „ca Vodă prin lobodă” când o ieşi Prinţul Charles la plimbare seara, pe răcoare- asta e o răutate din partea mea, da’ să nu mă spuneti lu’ Nenea Şarlă, că am pus-o, ăsta ar fi în stare să iasă cu coasa în mână şi să-mi dea la pământ bunătate de lobodă), iar mai în fundu’ grădinii trag vreo câteva randuri de popuşoi, ca să acopăr la vară vederea către terenul de cricket de alături, să nu mai stea baba rezemată în coate, la balcon, şi să spioneze jucătorii, ca apoi să aibă ce comenta cu alte babe, contese şi marchize şi baronese, la şuetele lor tipice, cu ceai şi biscuiţi- iar o răutate din partea mea, da’ n-am ce-mi face, ăsta-s eu, un pic mai pârdalnic, mai zărghit cand e vorba de satisfacţiile mele, vorba clasicilor: „Am şi eu o prestanţă, am şi eu o aroganţă”...

 Afacerea a fost perfectată la notarul satului Windsor, deoarece atât eu, cât şi Cucoana Lisaveta, am vrut să ne asigurăm că unul nu înşeală pe celălalt (cotoroanţa o fi auzit ceva naşpa de la MI 6, serviciul ei de informaţii externe, în mod sigur au informat-o despre mine, dar eu nu am de ce să mă tem de nica pe lumea asta, cu cine am făcut eu afaceri, am făcut bine, şi lui i-a mers bine, nu l-am lăsat în fundul gol (cum fac alţii, nişte neisprăviţi), ba chiar am continuat cu succes joint-venturele, şi de abia de la a treia (eu aplic în afacerile mele numai principii brevetate de oamenii de ştiinţă de la Catedra Spălare de bani şi Bancruta frauduloasă de la Academia De Stat Degeaba Rahova Bucuresti România (parnaie, in jargonul si respectiv argoul specialistilor denumiti si recidivisti), principii sănătoase de management, de exemplu chestia cu “ulciorul nu merge de multe ori la apă, a treia oară se mai şi sparge”), de abia de la a treia tură de colaborare i-am lăsat cu ochii în soare, plângând după banii lor, da’ să nu uite totuşi faptul că s-au dus încetu’ cu încetu’ la vale, fără să simtă, doar nu i-am băgat brusc şi instantaneu în faliment, deh, c-aşa-s eu, mai gentleman, de felul meu)...

 Deci, revin iarăşi, cucoana a venit cu contractul-cadru pe care eu l-am semnat, simţindu-mă egalul ei, c-aşa se simt doi parteneri în afaceri, nu-i aşa, ce contează că ea are o coroană în plus faţă de mine, dacă mă duc la mine acasă, în grădiniţa cu flori, îmi fac şi eu o coroană de flori, să am şi eu, nu numai ea... Şi cu coroana pe căpăţână, mi-aş mai aminti şi eu de vremurile bune când eram copil şi veneam acasă, la sfârşitul şcolii, cu coroniţă pe cap, spre mândria lui taicu-meu, care când venea de la cârciumă, proaspăt fericit, se entuziasma şi mai tare şi mă băloşea pe obraji cu pupăturile lui de tată efuzionat că are un băiat geniu, în genul lui Niculae Moromete, care deşi nu prea dădea pe la şcoală tot anul, ieşea „primu’ întâi cu coroniţă” (de fapt Gheorghiţă a lui Ileana Stancului să trăiască, deoarece în fiecare an de la clasele primare mă aproviziona cu una bucată coroniţă, a lui, că lui nu-i trebuia să se făloşească acasă, ai lui ştiau ce băiat premiant au)...

  Şi ca s-o scurtez, că deja s-a făcut prea lungă povestirea asta, eu şi cu Coana Lisaveta am semnat contractul, şi cam atât. Mai multe detalii nu vă pot oferi deoarece am şi o clauză de confidenţialitate la el, însă pentru a vă satisface cât de cât curiozitatea, la toamnă o să fac bara-bara ştiuleţii de porumb, iar cocenii (ciocanele sau cioclejele, după cum spunem noi în Moldova) o să-i las tot ei, că are vreo doi-trei cai de hrănit, caii flocoşilor care stau de gardă la poarta castelului Buckingham. În rest, gata. Nu mai zic nimic. Aştept prima prăşitură. Cu mare interes. Dacă vedeţi la ştiri pe unu’ cu sapa în spinare, gata să se îmbarce la Poarta 5 la cursa Tarom cu direcţia London Aeroportul Heathrow (e foarte aproape de Windsor, la o azvîrlitură de băţ, cam aşa...) să nu vă miraţi, că eu sunt, mă duc la muncă, la prăşitu’ dintâi (doar n-oi trimite pe altu’, cu ziua, să-mi facă bataie de batjocură pe acolo, să-mi rărească popuşoii pe rând, cam cum sunt dinţii din gura lu’ Moş Vasile Gălbejitu, care are etate de 92 de ani...).

  Cu toate acestea, în caz că unul din voi vrea să vină pe deal cu mine, să dea un ţârr la poarta blogului meu şi să se programeze pentru interviu (aveţi formularu’ online). Asigur transport şi toate cele trebuincioase pentru o zi de muncă, mâncare, bautură (da’ fără ţigări, că e scumpe, nene!) plus un bănişor pentru efort, cam cinsute de mii lei vechi sau cincizeci de roni la zi, ca să ştiţi (dacă vreţi mai mult, trebuie să ştiţi că aplic principiul Return Of Investment şi la sfârşitul zilei de muncă facem evaluarea şi tragem linie, să vedem rezultatele şi să recompensăm în consecinţă).

  Gata, mă duc să-mi bat un pic sapa, căci timpul trece aşa repede, vorba filosofului de serviciu de la cârciuma din colţ: „Ce e timpu’ ăsta, dom’le? Timpu’ ăsta e ca o secundă, a trecut pe lângă noi fără să ne dăm seama...”.  Gata, acu’ chiar plec la treaba mea… Sapă, sapă, săpişoara mea, tralala- lalalala…

           

 Va prezint o imagine cu tarlaua mea.

 Si inca o imagine, aeriana, adica o poza facuta cu Digi Mobilul meu, cand eram in avion la geam.